"Cea mai
Sorin Ilieşiu: "O atitudine ostilă proiectelor care prezintă crimele comunismului"
Articolul D-lui Tudor Borcea publicat in cotidianul "Ziua" din 15.02.2008. Menţionăm că acest website s-a nascut ca urmare a acestui articol.
Vicepreşedintele Alianţei Civice contestă comisia de selecţie organizată de ministrul Culturii.
Regizorul şi vicepreşedintele Alianţei Civice, Sorin Ilieşiu, a contestat cea mai recentă sesiune a comisiei de selecţie numită de ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, pentru evaluarea proiectelor cinematografice în cadrul concursului organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei , apreciind ca aceasta a "subevaluat într-o manieră incalificabilă cele doua proiecte prezentate de noi la ultimul concurs". Este vorba de proiectul de film documentar lung-metraj "Experimentul Piteşti. Reeducarea prin tortură" (un film de Sorin Ilieşiu), care a fost clasat pe pozitia 26 cu nota 5,34. Menţionăm că la sesiunea anterioară de concurs acelaşi scenariu s-a clasat pe pozitia 7 (primul sub linie) cu nota 7,58.
Alt proiect de film documentar lung-metraj "Stalinism pentru eternitate. Secvenţe din istoria comunismului românesc" (regia - Sorin Ilieşiu; scenariul – Vladimir Tismăneanu, Sorin Ilieşiu) a fost clasat pe poziţia 28 cu nota 5,17. La sesiunea din decembrie 2006 acelaşi scenariu s-a clasat pe poziţia 12 (primul sub linie)cu nota 7,67.
Ambele au fost respinse de la finanţare. "Contestăm corectitudinea evaluarii la ultima sesiune de concurs. Semnalăm atitudinea din ce în ce mai ostilă faţă de proiecte care prezintă crimele comunismului, încercându-se astfel cenzurarea accesului la propria istorie. În mod simptomatic, şi alte proiecte cu tematică similară, pecum cele semnate de Lucia Hossu Longin sau Marius Oprea, au fost descalificate, fiind aruncate la coada clasamentului", spune Ilieşiu.
Cartea "Stalinism pentru eternitate", scrisă de eminentul politolog Vladimir Tismăneanu, este celebră prin corectitudinea cu care radiografiază regimul comunist din România. Evident, filmul ar fi realizat acelaşi lucru cu mijloace specifice, arată regizorul.
"Contestăm corectitudinea membrilor comisiei de selecţie, întrucât au dat note minime ambelor proiecte tocmai la criteriile de evaluare obiectivă unde scenariile trebuiau apreciate cu nota maximă: originalitatea şi gradul de interes şi noutate al temei propuse, potenţial de interes şi impact asupra publicului, potenţialul de reprezentare internaţională. Aşadar, chiar la aceste criterii, am obtinut note minime. Comentariile sunt de prisos.
Menţionăm că interesul publicului faţă de "Experimentul Piteşti" este confirmat de succesul excepţional al cărţii recent lansate în librării: "Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate". Cartea este scrisă chiar de co-autorul scenariului, Alin Mureşan, arată Ilieşiu într-un comunicat.
Experimentul Piteşti. Reeducarea prin tortură
Potrivit lui Sorin Ilieşiu, acest scenariu este scris pentru un film despre "cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane". Aşa a fost considerat experimentul Piteşti de către celebrul scriitor Alexandr Soljeniţîn (laureat în 1970 al Premiul Nobel pentru Literatură, autor al romanelor Arhipelagul Gulag, Pavilionul canceroşilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici). Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, descrie fenomenul Piteşti ca "una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră".
În cartea sa, Fenomenul Piteşti (publicată în 1981 la Paris), Virgil Ierunca scrie: "Ceea ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti". Iată un fragment sugestiv din cartea lui Ierunca: "Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu (N.R.: şeful torţionarilor) se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau botezaţi în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce conţinutul făcea bulbuci. Când deţinutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre aceşti botezaţi căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor."
Experimentul Piteşti a fost una din cele mai diabolice invenţii din întreaga istorie.
Conform principiilor comuniste, conducerea partidului comunist şi a Securităţii a încercat falsificarea evenimentelor, încercând să ascundă adevărul.
"Unicat" în materie de cruzime
Filmul îşi propune să aducă la lumină acest teribil moment al istoriei României, aproape necunoscut. Iată cum este prezentat pe scurt experimentul Piteşti, în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet: "În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici ai vechiului "regim burghezo-moşieresc" erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de "duşman al poporului". Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate "reeducare". Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi "recalcitranţi" – majoritatea fiind studenţi, de cele mai diferite credinţe politice şi religioase, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze fizic şi să se mutileze psihic, denigrându-şi trecutul. Această operaţie diabolică de depersonalizare şi de asasinat moral s-a desfăşurat cu începere din decembrie 1949 în penitenciarul Piteşti, continuând apoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna. Victimele sunt transformate în călăi, deţinuţii sunt torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă. Scopul: "reeducarea" prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor. În final, majoritatea celor "reeducaţi" ajungeau să recunoască faptul că merită orice înjosire şi că nu se pot reabilita decât parţial, devenind ei înşişi torţionarii noilor veniţi. La cea mai mică ezitare, erau din nou supuşi torturilor. Experimentului de la Piteşti i s-a pus capăt printr-o anchetă şi printr-un proces mamut în anii 1953-1954. Sentinţa din 10 noiembrie 1954 condamnă la moarte 22 de membri ai comandourilor legionare conduse de Eugen Ţurcanu (fiind executaţi 16). În proces nu au fost incriminaţi ofiţerii de Securitate sau de penitenciar care instrumentaseră "reeducarea", reproşându-li-se, doar, în cursul anchetei, "lipsa de vigilenţă şi neglijenţa criminală" care "a permis" experimentul! Într-un alt proces, din 1957, aceşti ofiţeri au fost şi ei condamnaţi la pedepse minore, ca ulterior sa fie graţiaţi, fără să fie măcar amintită vinovăţia mai-marilor Securităţii: Teohari Georgescu, Marin Jianu, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru ş.a.. Experimentul de la Piteşti este considerat un unicat în panoplia mijloacelor de distrugere în masă a personalităţii umane."
Din "meniul" reeducării
Metode utilizate în torturarea deţinuţilor, în majoritate studenţi, pentru obţinerea aşa-ziselor "demascări" (preluate din materialul documentar al Memorialului Sighet):- Bătaia individuală şi bătaia colectivă în cerc
- Bătaia cu vâna de bou, cureaua, coada de mătură, piciorul de la prici
- Agăţarea de greutăţi (40 kg) de spatele "reeducatului" timp de 5-6 ore
- Obligarea deţinutului să stea cu ochii fixaţi pe un bec aprins
- Smulgerea părului cu dispozitive speciale
- Strivirea degetelor de la mâini şi de la picioare
- Aplicarea picăturii chinezeşti
- Obligarea deţinuţilor să consume mâncăruri deosebit de sărate urmate de suprimarea apei
- Obligarea deţinuţilor să se bată în cap ca berbecii
- Arderea tălpilor
- Bătaia peste fluierele picioarelor
- Obligarea deţinutului să lingă closetele
- Obligarea deţinutului să asiste la torturile în colectiv
- Atârnarea de subsiori cu o raniţă de greutăţi în spate
- Aşezarea a 15-17 trupuri peste deţinutul torturat
- Bătaia cu capul de ciment
- Obligarea deţinutului de a dormi în poziţii fixe
- Înţeparea tălpii cu acul
- Obligarea deţinutului de a sta în picioare toată noaptea cu faţa la zid
- Obligarea deţinuţilor să-şi facă necesităţile în gamelele în care primeau mâncarea
- Obligarea deţinuţilor să se urineze în gura altor deţinuţi
- Mâncatul în patru labe direct din gamelă, fără lingură, mâncarea fiind fierbinte
- Atârnarea deţinutului cu capul în closet
- Bătaia peste coşul pieptului România a avut neşansa istorică de a fi locul punerii în scenă a celui mai macabru experiment imaginat vreodată de mintea umană. Torturile de la Piteşti şi Gherla (şi în mai mică măsură, de la Canal şi Târgu Ocna) dintre 1949 şi 1951, au atins cote paroxistice beneficiind de experienţa acumulată în deceniile precedente de iniţiatorii şi supraveghetorii fenomenului din China până în Rusia. Acţiuni înrudite, denumite în general "reeducare", avuseseră loc deja atât în China, cât şi în Uniunea Sovietică, însă momentul 1949 a permis îmbinarea şi dezvoltarea celor mai dure metode din experienţele precedente.
Filmarile, sub îndrumarea foştilor deţinuţi
Concepţia de transpunere cinematografică a scenariului, potrivit lui Iliesiu, va avea la bază editarea alternantă, în paralel şi prin inserţie, a următoarelor materiale, structurate pe următoarele şase categorii : În principal, interviuri-mărturii cu foşti deţinuţi politici care, între anii 1949-1951, au fost victimele experimentului Piteşti. Supravieţuitorii au astăzi vârste cuprinse între 78 şi 85 de ani. Experimentul Piteşti a fost realizat cu peste 1000 de deţinuţi politici, majoritatea studenţi în momentul arestării. În prezent există sub 100 de supravieţuitori. Astăzi, doar o parte dintre ei nu ar dori să fie filmaţi. Majoritatea sunt de acord. Am convenit până în prezent cu circa 30-35 dintre dânşii să realizăm filmări de tip interviu-mărturie pentru a evoca - pentru filmul nostru documentar - propria experinţă prin care au trecut acum 55-58 de ani. Includem în scenariu un fragment dintr-un interviu-pilot realizat de noi în iunie 2007 . Filmările vor fi realizate astfel încât foştii deţinuţi politici să evoce, în faţa aparatului de filmat, cât mai mult posibil din întregul adevăr, subiectiv şi/sau obiectiv, despre ororile experimentului Piteşti. Supravieţuitorii vor fi filmaţi în special la gros-plan, în vedere frontală, astfel încât să fie pus în valoare orice detaliu sugestiv al chipului celor care au trăit experimentul Piteşti, şi povestesc în faţa aparatului de filmat ceea ce au trăit. În film vor fi inserate secvenţe cu imagini de arhivă cinematografică (în principal, jurnale cinematografice) din perioada 1949-1951 precum şi din anii premergători, pentru a prezenta contextul istoric al experimentului Piteşti. Se vor realiza filmări la închisorile unde a fost practicat experimentul Piteşti - închisorile din Piteşti şi Gherla, de la Canal şi Târgu Ocna, precum şi la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Se vor filma atât cadre generale, cât şi detalii sugestive/semnificative. Se vor realiza interviuri cu personalităţi culturale de prestigiu (istorici români şi străini, filozofi, scriitori). Se vor realiza secvenţe de reconstituire a unor metode utilizate în torturarea deţinuţilor. Din raţiuni de deontologie, dar nu numai din acestea, reconstituirile vor fi făcute sub îndrumarea unor foşti deţinuţi politici care au fost victime ale experimentului Piteşti. Se vor filma personaje (maximum 50 de personaje) interpretate de actori, actori-mimi şi figuranţi, într-un platou de filmare de dimensiuni relativ mari, cu minimum de decoruri, costume, recuzită generală specifică locurilor de detenţie şi recuzită specifică anumitor metode de tortură.
Reconstituiri cu Dan Puric
Pentru momentele-cheie ale reconstituirilor vom apela la o trupă de pantomimă - ideal, la trupa lui Dan Puric, actorii-mimi având excepţionala capacitate de comunicare prin expresivitatea corpului. Pentru a mări coeficientul de credibilitate, senzaţia de real pe care spectatorul o va avea la vizionarea filmului, imaginea va tinde spre abstractizare. Filmarea se va face în cheie vizuală-abstractizantă: personajele din cadru, respectiv torţionarii şi victimele, sau altfel spus - "reeducatorii" şi "reeducaţii", vor fi filmaţi în clar-obscur, în siluetă, în contralumină – astfel întât umbra proprie să fie dominatoare faţă de lumina minimală proprie. Umbra devine astfel noua identitate a personajelor anonime: o identitatea fără identitate. Imaginea va fi decupată în detalii semnificative şi în cadre largi. Imaginea în siluetă va fi uneori cea a umbrelor provenite de la personaje în acţiune sau a umbrelor proiectate pe un perete cu igrasie, alb-cenuşiu, cu tencuiala căzută pe alocuri, cu denivelări rectilinii sau curbe, astfel încât umbrele să fie rupte, deformate brusc, având o dinamică imprevizibilă. Umbrele vor fi alungite pe verticală precum personajele lui El Greco, prin filmarea în unghi de aproximativ 45 de grade faţă de planul peretelui pe care vor fi proiectate umbrele. Imaginea va respira un aer de sorginte expresionistă, dar fără ostentaţie, menţinându-se în limitele credibilităţii necesare imaginii de reconstituire. Modalitatea de filmare va exploata la maximum posibilităţile de transfigurare a umbrei şi forţa de expresivitate a acesteia. Ulterior, la montaj, muzica acestor imagini va fi, de asemenea, abstractă (muzică de pian); aceasta va fi ulterior mixată cu zgomote ale unor obiecte de tortură, cu zgomote de ambianţă, cu "ţipete" provenite de la instrumente muzicale (de preferinţă violoncelul, întrucât lungimea de undă a acestuia este cea mai apropiata de cea a vocii umane masculine); sunetul va avea uneori un efect de ecou diminuat; menţionăm că în film nu vor exista strigăte/ţipete provenite de la voce umană. În acelaşi spirit al austerităţii coloanei sonore, cuvintele reeducatorilor şi reeducaţilor din imagine vor fi inexistente sau minime. Uneori cuvântul rostit va fi înlocuit cu cel scris pe ecran – subtitrare cu rol explicativ sau sub formă de replică, precum în filmele mute. Uneori, peste imaginile de reconstituire va fi suprapusă vocea-document, vocea înregistrată astăzi a unui fost deţinut politic, care narează, evocă, explică – ceea ce vedem.
Figuranţi cu aspect scheletic, la mare căutare
Pentru credibilizarea personajelor interpretate (deţinuţi subnutriţi), se vor folosi figuranţi cu aspect relativ scheletic (deţinuţii care au trecut prin experimentul Piteşti aveau 35-40 de kg). (...) Filmul va avea un comentariu minimal, care va completa – acolo unde va fi nevoie – discursul verbal al interviurilor-mărturii care urmează a fi filmate. În comentariu vor putea fi inserate scurte fragmente din cartea lui Virgil Ierunca – "Fenomenul Piteşti". Naratorul filmului va fi profesorul Alexandru Zub - academician, preşedintele Secţiei de ştiinţe istorice a Academiei Române. Acesta, filmat în ipostaze neconvenţionale, informale, îşi va derula discursul narativ atât ca "voce din off", cât şi ca prezenţă vizuală (în diferite încadraturi: plan mediu, prim plan şi gros-plan). (...)
Soluţia finală, versiunea PCR
Prezentăm câteva mărturii ale unor deţinuţi, care au trecut prin reeducarea de la Piteşti şi Gherla (preluate din materialul documentar al Memorialului Sighet), cu precizarea că, deşi numeroase, reprezintă doar fragmente, raportat la numărul incredibil al ororilor şi, în egală masură, la cel al victimelor care nu au mai apucat să traiască şi să mărturisească. (...) "Ce a urmat nu se poate descrie. Nimeni nu ar putea crede, oricine ar spune că e de domeniul fantasticului: bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit coastele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe rinichii mei." Eugen Măgirescu, Moara dracilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti, p. 15 "Tălpile mi se umflaseră, mâinile la fel, muşchii erau rupţi şi negri, obrazul şi capul total desfigurate. De altfel, aceasta era prima figură a lui Ţurcanu: te desfigura complet, rânjind de plăcere, şi pe urmă îşi punea în funcţie celelalte metode. Eram complet negru, nu se mai găsea măcar un locşor pe trupul meu care să nu fie negru." Eugen Măgirescu, Moara dracilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti, p. 16 "Unii au cedat imediat, de groaza puşcăriei; alţii la câteva palme, iar unii la mii şi zeci de mii de ciomege şi alte chinuri, dar tot au cedat. Chiar şi moartea este o dovadă că au cedat, orice ar spune oricine! A depins de constituţia fiecăruia şi de locul, ca să zic aşa, ce l-a avut pe scara lui Mendeleev!" Eugen Măgirescu, Moara dracilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti, p. 22 "A urmat demascarea personală. Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un hoţ, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m-am scuipat singur cât au vrut ei." Eugen Măgirescu, Moara dracilor, în Memoria nr. 13, p. 39 "În aşa zisa acţiune de depersonalizare, studenţii erau obligaţi, prin torturi permanente inimaginabile, să trădeze pe cele mai scumpe fiinţe: Dumnezeu, proprii părinţi, fraţi, surori şi prieteni. Ei au fost constrânşi să bea urină şi să mănânce fecale! Omul era astfel nimicit. Dezgustat de slăbiciunea sa, el nu se va mai putea redresa niciodată în faţa propriei conştiinţe. Durerile erau peste puterile de rezistenţă a fiinţei umane." Eugen Măgirescu, Moara dracilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti, Editura Fronde, Alba-Iulia - Paris, 1994, p. 6 "ştiau să facă din toate, prilejuri de tortură. Ieşitul la WC trebuia executat cu o rapiditate năucitoare. Cei peste 40, câţi eram dintre osândiţi, eram datori să ne terminăm nevoile în cel mult o jumătate de oră, aşa că nu aveam decât 30-40 de secunde la dispoziţie; de multe ori renunţam, amânând pentru a doua zi şi până atunci ne constipam şi mai tare". Justin ştefan Paven, Infernul Piteşti, în revista Memoria, nr. 22, p. 71 "Cu o furie de nedescris au început să-l lovească, şi cu pumnii, şi cu ciomegele, şi cu picioarele. şi să-l arunce de la unul la celălalt, până când nenorocitul, plin de sânge, a căzut aproape în nesimţire şi nu s-a mai putut ridica. După ce i-au mai tras câteva picioare în cap, l-au luat doi şi l-au zvârlit pe prici, silindu-l să stea cu mâinile în buzunare şi cu capul în jos, cum se dăduse porunca. A urmat altul, şi apoi altul, ca într-o horă drăcească menită să nimicească şi ultima picătură de rezistenţă fizică şi morală a celor care intrau în jocul lor turbat." Justin ştefan Paven, Infernul Piteşti, în Memoria, nr. 22, p. 66 "Mi-am revenit cu greu din starea de leşin, aveam şi cefalee cumplită, dureri generalizate, cu un ochi nu mai vedeam, sângele îmi curgea din nas şi din gură şi, ceea ce era mai grav, din ambele urechi; eram pe jos, pe ciment, nu mă puteam mişca, am fost luat pe sus şi trântit pe prici. În liniştea din celulă auzeam doar cuvinte disparate din cuvântarea lui Ţurcanu: bandiţi, criminali, demascarea sau moartea". Nicu Ioniţă, Piteşti – agonia unei zile, în Anale Sighet 7, Anii 1949-1953 Mecanismele terorii, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 588 "Prin celulă se plimbau agitaţi, cu ciomegele în mână, prietenii şi colegii noştri; amară surpriză, cruntă deziluzie. La un semn a lui Ţurcanu s-au năpustit asupra noastră; prietenii noştri mânuiau bâtele cu o dexteritate de invidiat şi fiecare lovitură era însoţită de o agresiune verbală greu de imaginat la nişte intelectuali. Am fost târâţi jos, călcat în picioare şi loviţi la nimereală." Nicu Ioniţă, Piteşti – agonia unei zile, în Anale Sighet 7, Anii 1949-1953 Mecanismele terorii, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 588 "Hrana era de toate zilele, insuficientă şi slabă în calitate, era împărţită de ei, nouă ne dădeau atât cât considerau că merităm şi de mâncat o mâncam când şi cum voiau ei; fie ni se luau lingurile şi eram nevoiţi să sorbim zeama precum câinii, fie ne turnau zeama fierbinte în gură şi ne obligau să o înghiţim cât mai repede. Apă nu aveam voie să bem; eforturile mari ne provocau transpiraţii abundente şi nu ne puteam potoli setea şi era cumplit". Nicu Ioniţă, Piteşti – agonia unei zile, în Anale Sighet 7 Anii 1949-1953 Mecanismele terorii, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 589-590 "Bestia [Ţurcanu] care avea 90-100 de kilograme, mi-a tras puternic o palmă de am căzut sub oblonul ferestruicii şi mi-am spart timpanul; apoi m-au dezbrăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate şi cu altă funie picioarele. Ce a urmat nu se poate descrie...bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, în tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit oasele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe plămânii mei. După prima tură de câteva ore, Ţurcanu mi-a zis: "Cât Dumnezeul mă-tii vrei să mai stau eu în puşcărie din cauza ta, mă? Ori îţi faci demascarea, ori, dacă nu, te duci îngeraş, după alţii de-alde tine". şi a început a doua tură. Am leşinat. Ceva mai era viu în mine, căci ştiu că mi-am zis: "sunt mort şi aşa e pe lumea cealaltă". Era un fel de euforie. M-am trezit udat cu apă şi legat de ţeava caloriferului, care era acolo de formă". Eugen Măgirescu, Moara dracilor, în Memoria nr. 13, p. 38 "Momentul culminant al acestui calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950...Ţurcanu a asmuţit haita asupra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-a vârât într-un cerc format din 6-7 torţionari care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos ameţit...Ţurcanu se plimba furios şi se gândea la o nouă metodă de schingiuire, îl auzim că se dă ordin ca să i se lege mâinile la spate şi-i face semn lui Vasile Puşcaşu, namila care avea cea mai mare forţă dintre ei, să-l ridice în sus. Urcându-se cu picioarele pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinse de mâinile legate şi răsucindu-l, îl suspendă în aer, într-o poziţie care sugerea imaginea crucificării. Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept. În jurul lui vreo patru sau cinci torţionari îi loveau cu ciomegele, cu un sadism îngrozitor, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii. După câteva zeci de lovituri i-au dat drumul să cadă de la înălţime. S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc". Justin ştefan Paven, Infernul Piteşti, în Memoria nr. 23, p. 69 (...) "Demascarea a urmărit secătuirea memoriei, spălarea creierului, renunţarea la credinţele şi idealul pe care le-ai avut, renegarea modului de viaţă în care te-ai format, condamnarea societăţii în care ai trăit, lepădarea de familia ta şi învinuirea părinţilor tăi, a fraţilor şi surorilor tale de cele mai abjecte fapte, cu alte cuvinte s-a urmărit ştergerea circuitelor logice şi distrugerea modelelor interne ale lumii în care ai trăit şi care îţi aparţinea. Reeducarea a urmărit formarea altor circuite logice şi un alt model intern al lumii înconjurătoare, o lume aşa cum o doreşte partidul şi care te aşteaptă la eliberare. Din păcate, în mare parte, s-a reuşit." Nicu Ioniţă, Teroarea – psihofiziologie şi psihopatologie, în Anale Sighet 7, Anii 1949-1953 Mecanismele terorii, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 29 (...) "Faţa lui Ţurcanu se congestionează, privirea parcă îi varsă foc, trupul îi tremură. Cred că nu am văzut în viaţa mea o privire atât de fioroasă ca cea pe care o are el acum! Se repede, mai mult se aruncă, asupra medicinistului militar. Ca la comandă, Puşcaşu, Steiner, Gherman şi Pătrăşcanu sunt în spatele lui. Ţurcanu îl trage de gulerul hainei până în mijlocul camerei. E de statură mijlocie, cu trăsăturile feţei regulate. E culcat pe podea; degeneratul îi înşfacă gâtul în mâini, îl izbeşte cu capul de ciment. Cinci-şase lovituri. Se lasă cu toată greutatea pe gâtul victimei; îl strangulează. Medicinistul horcăie, se zbate în strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu îl ţine aşa mult (noţiunea timpului n-o mai am)... Îl dezbracă la piele... şase din echipa de bătăuşi se aliniază la o distanţă de un metru unul de altul. În faţa lor, la doi metri, alţi şase. Toţi au în mâini bâte şi curele. Medicinistul e legat la gură cu un prosop înnodat strâns la ceafă...După un timp, pe spinare şi pe picioare pielea-i e ruptă. Sângele se prelinge pe picioare în jos. Cimentul e roşu..." Grigore Dumitrescu, Camera 4 Spital Piteşti, în Memoria nr. 3, p. 25 (...) "La Piteşti, prima dată în viaţă mi-am dorit moartea şi mi-am dorit moartea cum nu se poate mai cu ardoare, dar mi s-a luat şi acest drept, această posibilitate de a muri" Mărturia lui Tudor Stănescu. Almira Enuţă, Fenomenul Piteşti în variantă românescă, în Anuarul de Istorie Orală, I, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2000, p. 386 (...)
Ţurcanu: "Fecioara Maria, marea curvă"
"Ţurcanu nu îşi abandona victima, până nu o trecea printr-o altă serie cumplită de încercări. Capul victimei înfundat în tineta cu fecale şi ţinut acolo până la sufocare, victima pusă în patru labe, obligată să mănânce din gamelă, fără să se ajute de lingură, porceşte; pusă să-şi facă nevoile în gamela în care la prânz se va servi polonicul cu arpacaş; amestecul trebuia mâncat, în caz contrar, dacă l-ar fi vărsat, urma să-l strângă cu limba de pe duşumea. Când victima era un fost student la Teologie, sau o persoană cu o anumită trăire religioasă, era pus să se închine la fundul gol al unuia dintre cei reeducaţi, numind acel fund icoană şi obligat să-l sărute. Trebuia să eticheteze pe Sfânta Fecioară, "marea curvă", pe Isus Cristos "marele idiot răstignit pe cruce" . Dacă se ştia că victima îşi iubea părinţii, Ţurcanu, provocator, îl invita: Ia spune, mă X, cum te-ai culcat cu maică-ta? sau Ia spune cum l-ai surprins pe taică-tu violând-o pe soră-ta? Victima, după ce trecea prin purgatoriul reeducării, nu era niciodată abandonată, ci era şi ea atrasă în tagma călăilor. I se dădea pe mână cea dintâi victimă introdusă în cameră. Cunoscând bine toată gama de torturi la care el însuşi fusese supus, călăul /../ era poftit de restul tagmei să facă dovada că este într-adevăr apt pentru o viaţă nouă. Dacă nu îşi făcea cum trebuie datoria, devenea din călău iarăşi victimă". Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 225 (...) "Era înjosită, batjocorită demnitatea umană: erai vopsit pe faţă cu pastă de dinţi sau cremă de ghete, ţi se punea un colac de WC în gât şi erai obligat să reciţi poezii de autobatjocorire; dacă aveai deranjat stomacul, când stăteai pe tinetă, erai admonestat că eşti un nesimţit, că ai stricat aerul; te obligau să lingi closetul; erai ţinut forţat cu capul în hârdăul cu urină şi excremente, până la sufocare; erai pus să te tragi cu altul de organele genitale sau unul din ei îţi băga în gură penisul său; dacă te scăpai pe tine în timpul bătăii, erai obligat să-ţi mănânci fecalele şi să lingi izmenele murdărite sau să mănânci fecalele altuia din propria-ţi gamelă pentru mâncare, fără să ţi se permită apoi s-o speli; erai constrâns să te săruţi reciproc, cu alţii în fund; erai silit să urinezi unul în gura celuilalt; când cereai apă, ţi se dădea urină de la tinetă sau se urinau în gura ta, sau erau puşi ceilalţi să te scuipe în gură; erai obligat să te scuipi reciproc cu altul în fund apoi să te lingi acolo unul pe altul; te ungeau pe la gură şi în gură cu un băţ uns la WC în materii fecale; erai silit să-ţi bagi degetul în fund şi apoi să-l sugi." Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a "reeducării" din închisorile comuniste, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 70-71 "Dacă moartea ar fi venit însă imediat, ar fi fost mult mai uşor, dar tortura continua. Iar când nu mai aveai pe nimeni ca să te mângâie şi să-l ştii alături de tine, timpul devenea insuportabil." Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Piteşti, volumul I, Editura Gama, Bucureşti, 1995, p. 100 (...) "Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost forţaţi să mănânce fecalele altuia. S-a ajuns atât de departe în această nemaipomenită degradare încât unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru alţii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuţi pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv." Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Piteşti, volumul I, Editura Gama, Bucureşti, 1995, p. 140-141 (...)